Valea Vâlsanului


Fundaţia Freies Europa Weltanschauung
Aspretele

Aspretele (Romanichthys valsanicola), este declarat monument al naturii prin Ordinul nr.90/1998 şi se află cantonat pe cursul mijlociu al râului Vâlsan. Romanichthys valsanicola este o specie fosilă vie, cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, descoperită în anul 1957 de Dumitrescu, Bănărescu și Stoica, astăzi fiind inclusă în Lista Roșie a IUCN, cu statutul de „critic periclitată”. Lista Roșie a IUCN, creată în 1963, reprezintă inventarul cel mai complet al stării de conservare a speciilor de animale și plante, fiind cel mai bun indicator al stării biodiversității mondiale.

Aspretele este o specie endemică în România, mai exact, ultimul său refugiu fiind reprezentat de o suprafață foarte restânsă de 10 km pe râul Vâlsan, între localitățile Brădet și Mălureni. El face parte din clasa Actinopterygii, ordinul Perciformes, familia Percidae. Trăiește pe fundul apelor de munte, pe sub pietrele mari din mijlocul râului, acolo unde curentul este puternic. (Geroge D. Vasiliu - Pestii apelor noastre - 1959).

Specia nu urcă prea sus pe cursurile de apa, fiindcă nu suportă apa foarte rece. Aspretele duce o viață ascunsă; ziua stă sub pietre în curentul apei, iar noaptea iese dupa hrană, care este reprezentată în principal de larve de insecte, mai cu seama efemere (rusalii). Masculii de asprete își delimiteaza câte un teritoriu din care alungă alți masculi "rivali". Perioada de reproducere este în mai-iunie. Atunci, la cele două sexe apar pe solzi și pe cap niște umflături albe în forma unor "butoni" sau "năsturei", care la masculi sunt mult mai mari ca la femele (aceasta fiind și singura deosebire de aspect între cele două sexe). Femelele depun icrele pe pietre, în curent. Puieții ating maturitatea sexuală la vârsta de 2 ani. Longevitatea speciei este probabil în jur de 10 ani.

Este un pește de talie mică (până la 12,5 cm), cu corp alungit și gros, cap mare, având un aspect caracteristic ca de guvid, gură mare, subterminală, 2 dorsale (prima cu spini, a doua cu radii divizate) apropiate între ele; pedunculul caudal comprimat lateral (prin aceasta diferind de speciile genului Zingel, la care cele 2 dorsale sunt depărtate, iar pedunculul necomprimat lateral). Coloritul dorsal este brun-cenușiu și alb gălbui. Seamănă superficial cu zglăvocul (Cottus gobio), din aceleași ape, și cu același aspect de „guvid”, însă aspretele are solzi mari, aspri, iar zglăvocul nu are solzi (Tatole, Iftime și colab.,2009).

Aspretele are o mobilitate redusă (2-3 metri în 24 de ore).
În acest moment, este singura specie de peşte ce poate fi considerată simbol naţional, după cum îi spune şi numele - Romanichthys valsanicola.

Încă din anii 1996-1997, Asociaţia Aquaterra, formată din cadre didactice, studenţi şi alumni ai Facultăţii de Biologie, a declarat aspretele ca specie rară, propunându-l ca monument al naturii la Comisia Monumentelor Naturii din Academia Română. Asociaţia l-a pus sub protecţia legii prin demersuri legislative, propuneri şi solicitări adresate către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi Academia Română. De asemenea, s-a aprobat fondarea rezervaţiei Valea Vâlsanului pe 10. 000 ha pe tot bazinul hidrografic al râului Vâlsan, din vârful Munţilor Făgăraş.

Au fost trimise documente la Convenţia de la Berna, documente ce au fost introduse automat în Programul Consiliului Europei – Natura 2000 – Directiva Specii Rare şi Directiva Habitate. Comunitatea internaţională solicită insistent salvarea aspretelui, parte componentă a patrimoniului mondial, care supravieţuieşte numai în România. Pentru salvarea speciei de la dispariţie şi crearea de condiţii optime pentru reproducere în captivitate, în vederea repopulării apelor teritoriale ale României a fost concepută o biobază specială de reproducere numită fluvarium în curtea Facultăţii de Biologie. Acesta este un complex artificial care creează condiţiile optime de habitat propice supravieţuirii speciilor rare de peşte (Univeristatea București).

Specia a ajuns în grav pericol de dispariție nu datorită pescuitului, ci din pricina amenajărilor hidroenergetice care au modificat ireversibil habitatul speciei. Construcția barajului de la Vidraru a distrus habitatul aspretelui în Argeș, de unde peștele a dispărut; poluarea rezultată din industria extractivă a făcut ca specia să dispară și din Rîul Doamnei, unde de altfel efectivele sale au fost cele mai mici (se cunoaște o singură semnalare din acest râu). Pe râul Vâlsan, singurul unde aspretele mai supraviețuiește, a fost de asemenea construită o hidrocentrală, în amonte de arealul aspretelui; însă, prin variațiile mari ale debitului râului, ca și prin spălările care tulbură apa, această amenajare amenință grav specia și a dus la scăderea catastrofală a efectivelor sale.

Aspretele obișnuiește să se ascundă în timpul zilei sub pietre. Or, extragerea acestora din râu nu a încetat odata cu declararea zonei ca "rezervație a naturii". Utilizarea pietrelor la construcții este o tradiție locală. Înainte de construirea barajului, însa, apele aduceau în permanență pietre din amonte. Folosirea lor nu era deci un dezastru ireparabil. Ceea ce a dăunat cel mai mult aspretelui este scăderea debitului Vâlsanului. Absolut toată apa acumulată în micul lac este deviată spre Vidraru, printr-un canal săpat în munte. Merită menționat faptul că, în majoritatea statelor civilizate, este legiferată obligația hidroenergeticienilor de a lăsa pe albie o cantitate de apă ("debitul de servitute"), suficientă supraviețuirii vegetației și faunei. În România, legea a intrat în vigoare abia recent, la câteva decenii dupa bararea Vâlsanului. Prea târziu, poate. Dacă efectele acestei lipse de responsabilitate nu s-au resimțit imediat, faptul s-a datorat exclusiv alimentării râului cu apa din pânza freatică și din cea adusă de afluenți. Dar, pe măsură ce anii treceau, pânza freatică se adâncea, iar debitul râului scădea tot mai mult. Dacă înainte de 1967, se înregistrau la Bradet între 2, 5 si 3 m3/s, în anii din urmă, debitul abia atingea 0, 5 m3/s. Scăderea debitului este nefastă în sine, un volum mai mic de apă înseamnă mai puțin spațiu accesibil peștilor și celorlalte viețuitoare (inclusiv larvelor de insecte, hrana principală a aspretelui). Există și efecte secundare: creșterea temperaturii apei, vara, care antrenează scăderea gradului de oxigenare a apei; creșterea nivelului poluării.

La acestea mai adaugăm defrișările parțiale ale terenurilor împadurite care au amplificat efectul luminarii și deci și a încalzirii apei. După 1980, situația s-a agravat datorită mai multor factori. Lacul de baraj, colmatat între timp, a fost spălat, tot mâlul acumulat de-a lungul anilor a invadat Vâlsanul, acoperind pietrele și nisipul pe o lungime de aproximativ 15 kilometri. Pe de altă parte, a fost inițiată o exploatare minieră în Cheile Vâlsanului, deschiderea ei, fiind amplasată imediat în vecinatatea râului, cantități mari de steril au fost excavate, steril din care o bună parte a ajuns în apa râului. O nouă barare, de data aceasta neintenționată, dar tot cu efecte negative.

În toamna anului 1988, s-a constatat degradarea catastrofală a râului Vâlsan și sărăcia sa faunistică. Nu s-a putut prinde nici un pește, fie asprete fie orice alta specie. După evenimentele din 1989, acțiunile pentru protejarea aspretelui au luat amploare, beneficiind și de ajutor internațional. Rezultatele au fost, însa, mai mult teoretice, constatarea (din nou) a stării degradate a râului, a reducerii dramatice a numarului acestor pești, o bază de date, însa care avea să serveasca în viitor. Datorită sprijinului Comisiei Europene, s-au putut întreprinde si o serie de acțiuni concrete, menite să asigure supraviețuirea aspretelui.

În prezent, râul Vâlsan este supravegheat în permanență; se stabilesc periodic "fișe de sănătate", mai ales pentru zona lui Romanichthys. Gunoaiele din albia Vâlsanului sunt îndepartate. Tăierile au fost sistate în apropierea râului, pentru ca materialul lemnos să nu fie o sursă de poluare. Panourile amplasate de-a lungul văii avertizează că doar pescuitul sportiv este permis, si numai pentru clean și mreană. Exploatarea pietrișului este interzisă. Mai mult, au fost reamenajate porțiuni întregi de albie, s-au reintrodus pietre, aduse din Argeș și amplasate manual, acolo unde acestea fuseseră îndepărtate.

Mai important, s-a obținut respectarea "debitului de servitute", în aval de baraj. O cantitate de apă înca insuficientă, dar care se adaugă debitului existent, provenit din pânza freatică și mici afluenți. Ca urmare, temperatura apei nu atinge valori prea ridicate, iar fauna de insecte acvatice (hrana aspretelui) s-a îmbogatit. Toate aceste măsuri sunt menite refacerii mediului de viață tipic lui Romanichthys valsanicola, atât de grav deteriorat. Bineînteles, condițiile întrunite nu sunt încă ideale. Este nevoie de un debit sporit de apă pe Vâlsan; instalația de epurare a apelor reziduale provenite de la spitalul din Bradet ar trebui repusă în funcție, alte sectoare ale râului este necesar a suferi restaurări ecologice.

În prezent, efectivele speciei sunt extrem de mici, probabil câteva zeci de exemplare. O buna parte din exemplarele colectate între anii 1959 si 1966 se află acum în marile muzee din Europa și America - ambasadori ai patrimoniului natural al României.

Cum efectivul este atât de redus încât specia nu mai poate supravieţui singură în natură, întreaga activitate de salvare, mai mult sau mai puţin eficientă, este sprijinită de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului - Departmentul Protecţia Mediului, de Consiliul Europei, precum şi de marile asociaţii mondiale de salvare a patrimoniului natural al omenirii (UNESCO, ONU, Agenda 21, Convenţia Diversităţii Biologice – CBD, World Wildlife Fund – WWF, International Union for the Conservation Nature - IUCN).